Teodora Lazar

Teodora's blog

Vise…

Atunci când suntem copii cea mai adresată întrebare este „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”,  iar acum mari fiind, suntem întrebaţi  unde ne vedem peste cinci ani. Pare o întrebare uşoară al cărei răspuns nu este foarte deloc simplu,deoarece  nu putem şti niciodata ce ne rezervă viitorul.

Dacă mi s-ar fi adresat acesta intrebare acum cinci ani, aş fi zis ca voi fi o mare jurnalista, necasatorita si fara copii. Astazi perspectiva mea asupra vietii s-a schimbat,  pentru ca am crescut, m-am maturizat si pentru ca acum am in minte mult mai bine definite lucrurile pe care mi le  doresc.

 Astazi, la aceiasi intrebare, aş răspunde, foarte sigur, că mă văd un PR-ist de succes, căsătorită şi cu doi copii. Cu alte cuvinte mă văd o femeie împlinită cu o carieră şi cu o familie fericită.

Voi unde va vedeti peste cinci ani?

Anunțuri

Ieri si azi

Fiecare copil îşi doreşte să devină ceva când va creşte mare. Mama, tata, bunicii sau vecinii ne întreabă adesea, atunci când suntem mici, ce vrem să ne facem când o să creştem. În timp ce majoritatea fetiţelor se visau avocate, doctoriţe sau cântăreţe, eu  visam să ajung o mare jurnalistă .

Când am crescut mi-am urmat visul şi m-am înscris la  Facultatea de Jurnalism. Odată cu inscrierea la aceasta facultate in viata mea au inceput sa aiba loc multe schimbari. Departe de sanul familiei si de prietenii, am invatat sa ma descurc singura, printre straini intr-un oras care, pe atunci, mi se parea prea aglomerat si zgomotos comparativ cu locul linistit si micut de unde veneam eu.  Cu trecerea timpului am întâlnit oameni minunaţi de la care am învăţat multe si alaturi de care am petrecut, şi încă mai petrec, momente incredibil de frumoase. Tot aici am cunoscut-o si pe cea care in prezent este prietena mea de suflet.

Urmând cursurile acestei facultăţi am avut parte de bucurii, atunci când am luat note mari sau când am aflat că am trecut la buget, dar si tristeţi, atunci când mi se păreau profesorii nedrepţi şi imparţiali.

Ieri jurnalistă, astăzi PR-ista

Acum când sunt în anul III mi-am dat seama că jurnalismul nu e chiar ce credeam eu că îmi doresc şi am descoperit că îmi place şi că mă descurc mai bine în domeniul PR-ului, iar astăzi muncesc de zor la lucrarea mea de licenţă care este în acest domeniu.

Privesc cu drag în urmă şi nu regret nimic, pentru că facultatea aceasta a însemnat maturizarea mea şi totodată m-a învăţat să fac şi lucrurile la care, copil fiind, visasem: am scris articole de presa scrisă, am realizat emisiuni radio, am făcut şi un scurtmetraj, dar şi acest blog.

Aşadar niciodată nu putem şti ce ne rezervă viaţa. Astăzi este posibil să ne dorim ceva şi cu trecerea timpului  să ne dăm seama că acel lucru la care am visat nu ni se potriveşte.

Revista presei

Intrucat traim in Romania, majoritatea suntem interesati ce se intampla aici. Asa ca astazi m-am hotarat sa va prezint cateva din stirile publicate astazi de ziarele nationale.

Adevarul

Cotidianul Adevarul ne da astazi o veste proasta: Energia electrica se scumpeste cu 5% pentru consumatorii, la sfarsitul lunii iunie. Procesul de renunţare la tarifele reglementate la energie electrică, cerut de FMI, va fi aplicat separat pentru consumatorii industriali şi pentru cei casnici. Pentru consumatorii industriali, preţurile regelementate vor începe să fie eliminate, în etape, din luna septembrie a anului în curs. Aceste tarife vor fi complet eliminate până la 31 decembrie 2013. Eliminarea preţurilor reglementate pentru consumatorii casnici va începe în 2013 şi va fi încheiată până în 2017. Mai multe detalii pe www.adevarul.ro.

Evenimentul zilei

Nici ziarul Evenimentul zilei nu aduce vesti bune pentru agricultori: „COD PORTOCALIU de ploi în 12 județe. Agricultorii, disperați”. Meteorologii au emis astăzi și un COD PORTOCALIU de ploi abundente ce vizează 12 județe. Avertizarea este valabilă de astăzi, de la ora 17.00, și până mâine, la ora 12.00. De asemenea, rămâne în vigoare și CODUL GALBEN de averse, descărcări electrice, vijelii și grindină, care vizează 13 județe și Capitala.

gandul.info

“Sacrificiul lui Grajdan, inutil. Inspectoratul de Stat in Constructii se cere din nou parte civila in dosarul Adrian Nastase” titreaza www.gandul.info. Acesta afost demis de premierul Ponta, dup ace a cerut retragerea  ISC din dosarul lui Adrian Nastase.

 

Copil in trup de femeie

           Zambete, oameni intelegatori, afectiune. Asa ar putea fi descrisa lumea imaginara  in care Catalina isi gaseste fericirea.

          Ajung in satul Secuia, locul unde locuieste Catalina Filip, o fata aparent normala, dar cu grave tulburari psihice. Autobuzul ma lasa undeva la strada, de unde se vede un drum serpuind printre case. Intreb un satean de Catalina Filip, unde o pot gasi, dar acesta ma priveste nedumerit, nestiind de cine intreb. Incerc sa o descriu in in cateva cuvinte  si sateanul exclama: “Aaaa , Catalina lu’ Poasca. A doua ulita la stanga vedeti o casa cam darapanata, cu un gard alb ce sta sa se darame.  Acolo sta Catalina”.

          Urmez instructiunile si ajung la locul cu pricina. Strig la poarta si in usa casei iese o femeie cam la 40-50 de ani, imbracata cu o pereche de pantaloni de trening, cu o rochie pe deasupra si cu o basma pe cap, care ma intreaba ce doresc si ce treaba am cu Catalina. Ii zic sa se apropie si apoi ii dezvalui scopul vizitei mele. Femeia se uita la mine cu ochi mari, surprinsa: “Pana acum nimeni nu a mai fost interesat de Catalina, lumea s-a obisnuit cu ea, mai sunt unii care rad de ea, dar asta este, nu toata lumea o intelege”, marturiseste mama acesteia cu ochii in lacrimi, emotionata, frecandu-si mainile.

          „Vreau si eu sa stiu sa citesc si sa scriu, sa vorbesc corect, ca sa nu mai rada oamenii de mine”

          Femeia ma pofteste inauntru. Intru in curtea destul de mare in care un caine negru, legat de un copac, latra. Ajung in casa, intr-o camaruta destul de mica unde o zaresc si pe Catalina, o fata de 1.60 de m, 50 de kilograme, par saten, ochi mari si verzi, ce sta si se uita la televizor. Vazandu-ma, intreaba cine sunt si ma priveste insistent.  Se acomodeaza insa destul de repede cu mine si la scurt timp incepe sa imi povesteasca de iubitul ei imaginar pe care il asteapta sa vina cu trenul. Imi zice ca ii place muzica si sa se uite la televizor.

          Desi traieste intr-o lume a ei, aceasta are si momente de luciditate: “Sunt multi care rad de mine si ma fac handicapata, nebuna si in multe feluri, eu ma supar, vin acasa si incep sa plang. De multe ori o intreb pe mama de ce eu nu sunt ca ceilalti de varsta mea. Vreau si eu sa stiu sa citesc si sa scriu, sa vorbesc corect, ca sa nu mai rada oamenii de mine”, povesteste Catalina cu privirea atintita la un tablou aflat pe unul din pereti si cu o voce tremuranda.

          Catalina nu a fost mereu asa. Era o fetita normala care mergea la gradinita ca orice copil. Cu un an inainte de scoala ea a inceput sa se comporte ciudat. Cand a inceput scoala, nu se putea concentra la ore, isi facea nevoile in banca, devenind incet batjocura colegilor ei. Toate aceste lucruri au determinat-o sa nu isi mai doreasca sa mearga la scoala.

          “Imi amintesc si acum ultima zi in care a mers la scoala: era imbracata in uniforma, avea parul prins in coada cu o funda mare alba. Cand sa iasa pe poarta a inceput sa bata din picioare si sa tipe, zicand ca nu mai vrea sa mearga la scoala. Se tinea cu mainile strans de fierul acela (si imi arata prin fereastra o o bara de fier de la o poarta veche de 15 ani). De atunci nu s-a mai dus la scoala”, spuse Rodica mama acesteia.

          Din acel moment Catalina a inceput sa se schimbe, stalcea tot mai des cuvintele atunci cand vorbea, avea tot felul de gesturi ciudate si vorbea singura. Familia ei s-a obisnuit cu ideea si considera ca uneori trebuie sa o lase in lumea ei unde totul este bine pentru ea, o lume in care nu este singura ci inconjurata de multi prieteni care o inteleg si ii sunt aproape.

     Ce e cu handicapata aia a lu’ Poasca?E dusa rau!

     In cruda realitate insa,  lucrurile nu sunt atat de roz, este singura, neinteleasa de cei din jurul ei, fiind perceputa diferit de consateni. Batranii din sat sunt mai intelegatori cu ea si o privesc cu compasiune, facandu-ichiar si cadouri: haine pe care copii acestora nu le mai poarta, dulciuri si, cel mai important, cuvinte frumoase care o fac sa  simta ca este parte din viata lor. “Saraca a fost chinuita de mica de soarta asta nedreapta, dar desi bolnava, ea este mereu respectoasa cu toata lumea. Intotdeauna da buna ziua cand trece pe langa cineva, in comparatie cu ceilalti care sunt sanatosi, merg la scoala, dar care nu deschid gura decat sa te ia in badjocura”, marturiseste tanti Jana, una din vecinele Catalinei.

Daca cei mai in varsta o privesc cu compasiune, laudand-o chiar pentru respectul pe care aceasta, desi bolnava, il poarta pentru cei din jurul ei, nu acelasi lucru se poate spune si despre consatenii mai tineri sau chiar de varsta ei. “Catalina ? Ce e cu handicapata aia a lu’ Poasca? E dusa rau! Noi facem misto mereu de Catalina, ea se supara, dar oricum nu ii pasa nimanui”, imi zice amuzat, cineva de varsta ei.

Cei din jurul ei o iau in badjocura, dar majoritatea nu stiu, nu constientizeaza ca nu a fost alegerea ei sa fie asa. Acestia nu realizeaza ca in locul ei ar fi putut fi oricine altcineva. Multi nu stiu ca aceasta s-a nascut acasa pentru ca salvarea a ajuns prea tarziu si ca primele trei luni ale vietii le-a petrecut intr-un spital in perfuzii. Poate ca asta a fost una din cauzele care au adus-o in situatia din prezent.

Acum stau si ma gandesc cine e mai demn de dispret, Catalina, aflata in siuatia data, nu din vina ei ci pentru ca asa a fost sa fie soarta ei sau cei din jurul ei, care o iau in badjocura, neconstientizand cat rau ii fac acestui copil in trup de femeie, prin modul in care o trateaza.

 

Triumful “omului fără membre”

„O perversitate a naturii. Un om … dacă îl puteţi numi aşa…de la care Dumnezeu Însuşi şi-a întors spatele”

Feţe zâmbitoare, acrobaţii spectaculoase, animale dresate. Acestea sunt cuvintele care descriu lumea fascinantă a circului. În spatele cortinei, însă, întâlnim deseori un univers în care domneşte dramă, plin de oameni ce poartă în spate povesti cutremurătoare.

Acesta este şi cazul lui W. care, fără mâini şi picioare, reprezintă pentru public doar o atracţie pe cât de dureroasă pe atât de dorită de oamenii în a căror suflete răutatea şi-a clădit palat şi care nu pierd ocazia să râdă şi să îl batjocorească. „O perversitate a naturii. Un om … dacă îl puteţi numi aşa…de la care Dumnezeu Însuşi şi-a întors spatele”. Aceasta este imaginea pe care superiorul său i-o creionează.

Şi totuşi, în timp ce pentru toţi ceilalţi, W. este doar „omul fără membre”, M. vede dincolo de defectul fizic al acestuia si vede în el un suflet chinuit care, datorită mediului în care s-a dezvoltat, nu şi-a descoperit încă respectul de sine. Se hotărăşte să îl ia sub aripa sa protectoare, îi arată o altă faţă a realităţii şi îi oferă experienţe de neuitat. W. rămâne uimit de generozitatea cu care este tratat de membrii noii sale familii. Pentru prima data acesta se simte iubit şi apreciat de cei din jurul său. Este fascinat de bunătatea lumii pe care încet, dar sigur abia o descoperă. Începe să vadă, cu ochii săi trişti până atunci, un alt univers, un univers al frumuseţii care poate rezulta din cenuşă.

„Cred că o să te descurci”, doar atât i-a spus M. şi a fost suficient să se ambiţioneze şi să arate tuturor că se poate descurca şi singur. Înconjurat de oameni calzi, de feţe zâmbitoare care să îi insufle încredere, „omul fără membre” a reuşit să triumfe. A învăţat că poate.

„Perversitatea naturii”, cum era caracterizat de şeful său, atracţia şi batjocura publicului, a înşelat moartea, a sărit de la 15,00 m într-un bazin cu apa şi a devenit un model de admiraţie.

“Prim-secretarul de partid m-a obligat sa raman in Vaslui”

Lili Trifu este directorul Postului de televiziune Antena1 Vaslui. In cadrul acestui studio regional, el prezinta o emisiune zilnica.

 Stiu ca ati urmat cursurile Facultatii de Jurnalism de la Bucuresti, de ce ati ales tocmai jurnalismul?

 Este o intrebare  la care este destul de greu sa raspunzi. De ce ziaristica si nu  inginerie, nu economie, nu geografie?.Raspunsul ar fi acela ca a fi gazetar inseamna sa fii  extrem  de bine pregatit.Trebuie sa cunosti  la fel de bine si in aceeasi masura limba si literature romana,literatura si cultura universala, sa ai cunostinte juridice , psihologie si mai ales capacitatea de a discerne. Poate si problemele oamenilor care trebuiau observate si relatate m-au indemnat sa ma aplec catre meseria de gazetar. In plus, prin 1980 citisem o opinie a poetului Tudor Arghezi care sintetixa la perfectiune ce inseamna sa fii gazetar: Cinste si Gramatica! Poate si asta m-a facut sa-mi gasesc locul intr-o meserie extreme de dificila de practicat.

A fost o decizie la care v-ati gandit timp indelungat sau a fost o decizie de moment, ati urmat un impuls?

 Privind retrospectiva, a fost o decizie de moment.La Ziarul VremeaNoua din Vaslui s-a anuntat o preselectie pentru Facultatea de Ziaristica.M-am inscris in ultimul moment, cu vreo zece minute inainte de a expira termenul .Spre surprinderea mea m-am numarat printe cei ce au fost selectati sa participle la o noua preselectie regionala ,trecuta si aceasata cu bine. A urmat apoi examenul de admitere …O tempora,o more!

 Toata lumea spune ca anii studentiei sunt cei mai frumosi, cum vi s-au parut dumneavoastra acesti ani?

Da,au fost ani extreme de frumosi, dar dificili. Pentru ca ,pe timpul meu daca nu treceai anul erai trimis acasa. Cu alte cuvinte au fost patru ani in care s-a invatat pe branci, dar au fost si patru ani in care am reusit sa cunosc tara, tot ceea ce au facut bine oamenii pentru ea. Spun asta  intrucat nu partidul communist facea, ci omul de rand, omul care se sacrifica  pentru ca urmasilor lui sa le fie un pic mai bine…

”Daca pleci din judet iti zbor toata familia”

Vasluiul e un oras destul de mic, de ce ati ales sa va intoarceti aici sa practicati jurnalismul si nu ati ramas la Bucuresti, unde posibilitatile de dezvoltare pe plan professional erau mai mari?

 Am vrut sa plec din judet. Chitisem un post la un Ziar  din Petrosani. Oras cu traditie minereasca,zona splendida. Dar a venit primul secretar de la judet si a spus:”Daca pleci din judet iti zbor toata familia”. Nu vreau sa comentez aceasta afirmatie, dar suna a amenintare. Asa ca am decis sa raman in Vaslui… Cat despre Bucuresti, desi am trait in Capitala  vreo 5 ani, parca tot mai bine ma simteam acasa.

In presa de astazi apar tot mai frecvent diferite persoane care nu fac nimic si nu au nimic de spus, dar cu toate acestea sunt promovate. Ce parere aveti despre acest lucru?

E frumos a scrie versuri, cand nimic nu ai a spune…zice poetul. Impostori, arivism, dorinta de a iesi oricand, oriunde in fata. Poate suntem de vina si noi,ziaristii ca promovam astfel de personaje. Pe mine  unul nu ma deranjeaza.La TVtrec pe un alt program daca vad astfel de specimene, la radio , idem, in presa evit sa citesc astfel de mazgalituri. Este pacat ca se intampla asa ceva,dar asta tine de politica editoriala a celor care ii promoveaza…

De ce presa alege sa promoveze aceste persoane, in timp ce adevaratele valori sunt lasate in umbra?

Valorile sunt de  modestie aparte. Asteapta ca tu sa le descoperi, sa le promovezi, pe cand non-valorile ti se baga in suflet. Au tupeu,cum se spune.

Cum ati descrie in cateva cuvinte presa din ziua de azi?

Cainele de paza a societatii,nu?Cu tarele dar si cu  plusurile ei.

Ce inseamna in opinia dumneavoastra un bun jurnalist? Ce calitati trebuie sa ai pentru a fi bun in aceasta meserie?

Il citez din nou pe Arghezi:cinste si gramatica.

Avand in vederea meseria pe care o practicati, considerati ca ati fost vreodata avantajat sau dezavantajat de statutul detinut?

Posibil sa fie si da si nu.Este un avantaj sa fie un tip foarte cunoscut in  urbea ta si nu numai?Comentariul ti-l las sa-l faci tu…

Daca ati putea schimba ceva in presa de astazi, ce ati schimba?

Modalitatea de pregatire a jurnalistilor. Multi vin de pe bancile facultatilor fara ca  sa stie la ce intrebari trebuie sa raspunda o stire. Sunt dezinteresati profesorii sa-i invete asa ceva, ori studentul isi zice –lasa ma ,ca merge asa…Vorba cantecului….Cu alte cuvinte exigenta maxima la examene.

Cum va arata presa vasluiana in peste cinci ani?

Schioapa, ciuntita de criza, cu puternice afinitati catre o parte sau alta a esicherului politic. Practic,nu mai vad nici o cale de a mentine o presa independenta  politic…

            Ziaristica este o meserie care nu te imbogateste…

Ati reusit sa realizati tot ce v-ati propus pana acum?

 Depinde din ce unghi privesti lucrurile. Din punct de vedere profesional, da, in ceea ce priveste partea materiala nu. Ziaristica este o meserie care nu te imbogateste…

Aveti un mentor, o persoana de la care ati invatat sau de la care invatati inca lucruri importante?

 Viata in intregul ei,cu filosofia ei.In orice moment ai ceva de invatat de la viata. Daca nu te adaptezi, si inca urgent risti sa devii un “Bietul Ioanide”, sau un ziarist fara perspective.

  Considerati ca e important sa avem un model pe care sa il urmam in viata?

 Da, este important. Pe timpul meu il aveam ca model pe Cornel Nistorescu. Facea niste reportaje – ancheta  trasnet,cum spune un coleg –Petrica Lascar. A fost apoi Barbu,cu Saptamana, Paunescu,cu flacara si inca alti  cativa ziaristi din presa locala din tara.

Daca nu ati fi facut cariera in jurnalism, ce alta profesie v-ar fi placut sa urmati?

Ziarist…

 

           

Vinovaţii sunt ei sau noi?

Pe 1 aprilie cotidianul The Independent a publicat un articol despre copii români care sunt lăsați să moara sau sunt trimiși să se opereze în alte țări,  deși Spitalul Marie Curie din Bucuresti dispune de aparatura de ultima generaţie, dar care, deloc surprinzător, nu este folosită.

Motivele  invocate? Sunt  simple:

  • spitalul nu dispune de personal calificat pentru utilizarea acestei aparaturi
  • faptul că la acest spital se desfășoară o lupta împotriva medicilor care iau mita.

Acum stau și mă intreb, care sunt vinovații pentru aceste doua lucruri? Statul român sau mentalitatea cetatenilor români? Ei bine, parerea mea este vinovaţi sunt și unii și alții.

1. Statul,  pentru că nu învestește în medicii noștri și pentru ca nu le oferă posibilitatea sa practice aceasta meserie, pe care o studiază ani intregi, în conditii și  pe salarii decente. In conditiile in care salariul unui medic rezident nu depășește 1000 de lei, eu personal ii inteleg pe acesti medici care prefera sa meargă și să practice medicina într-o altă țară in care munca le este răsplătita.

2. Mentalitatea cetatenilor romanii, care din punctul meu de vedere sunt singurii vinovati, pentru ca ei sunt cei care i-au obisnuit pe medici cu „mici atentii financiare”, atunci cand au o problema medicala.

Propun sa ne gândim împreuna la răspunsul următoarei întrebări: Oare dacă nici un pacient nu ar mai da mita medicilor, aceștia nu ar mai trata pe nimeni?

O zi pe minunatul tărâm al Facebook-ului

 

” Nu ai facebook nu exiști!”, aceasta  este afirmația pe care o aud mai mereu in jurul meu. Pentru tot mai multe persoane Facebook a devenit un „prieten drag” și chiar un mod de viata.

Ei bine, nu știu dacă sunt eu mai ciudata sau dacă ciudații sunt ei, dar eu am o opinie diferita și nu ma pot declara  membra acestei categorii.  Am cont pe Facebook, dar l-am făcut din pura curiozitate și intru foarte rar. Atunci când ma loghez stau foarte putin.

Astăzi am încercat să petrec o zi întreagă pe minunatul tărâm al Facebook-ului. M-am logat și am început cu citirea  notificărillor prin care eram anunțată că prietenii virtuali mi-au trimis invitații la jocuri despre care eu habar nu aveam, au comentat fotografii sau au postat diverse texte, imagini sau filmulețe.

Am continuat prin a ma uita la cererile de prietenie primite. Unora le-am dat accept, altora nu.

Cam atât pe ziua de azi, m-am plictisit deja. Se pare că această încercare a fost una eșuată. Poate data viitoare mă voi înarma cu mai multa răbdare și voi avea mai mult succes.

 

Tu ce copilărie preferi?

Râsete, jocuri frumoase în aer liber, poveşti cu prinţi şi prinţese, mirosul pâinii rumene abia scoase din cuptor de bunica sau genunchii plini de semne de „bună purtare” sunt doar câteva din cuvintele care descriu copilăria. Acea perioadă în care întreaga lume părea a noastră, în care viaţa era lipsită de griji.

Aşa era copilăria cândva. Acum? Aceste întâmplări simple care pe noi ne bucurau şi ne făceau fericiţi, sunt doar lucruri învechite şi lipsite de frumuseţe pentru copii erei digitale în care trăim cu toţii.

A apus perioada în care o jucărie nouă, o portocală sau o ciocolată ieftină ne lumină faţa şi crea un prilej de bucurie.

Astăzi, intoxicaţi cu noile tehnologii, copii uită să mai iasă, să se mai joace în parc de-a v-aţi ascunselea, flori fete sau băieţi ori elasticul. Se interiorizează şi prefera să petreacă ore întregi în faţa calculatoarelor sau a televizoarelor.

Dacă ar trebui să aleg vreodată între copilăria de ieri şi cea de azi cu siguranţă aş opta pentru cea de ieri. Aş prefera copilăria sărăcăcioasă şi poate plină de lipsuri, dar frumoasă şi fericită, în care râdeam şi plângeam în aceiaşi zi, în care mă jucam şi alergam pe dealuri de dimineaţă până seara, cea în care prieteni îmi erau ceilalţi copii şi nu calculatorul.

Tu ce copilărie ai alege?

 

Numele fericirii mele…Marian

„Iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul. Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger.” – Victor Hugo

Trăiesc într-o realitatea în care dragostea a ajuns, pentru multe persoane, sinonimă cu interesul financiar. Privesc în jurul meu şi mă întreb dacă iubirea mai poate fi creionata în cuvintele aşternute pe hârtie acum mai bine de o sută de ani de romancierul Hugo. Câţi dintre noi mai tremuram la auzul vocii persoanei iubite, câţi mai simţim acei fluturaşii  în stomac atunci când vorbim de el/ea? Din ce în ce mai puţin, tind să cred eu, aruncând o privire spre realitatea în care trăiesc.

Eu, din fericire pentru mine, fac parte din acei puţini, care iubesc necondiţionat, fără să aştepte nimic în schimb. Pentru că iubesc o persoană minunată, care îmi este întotdeauna alături, care îmi dă forţa şi curajul să merg mai departe. Pentru că mă face să simt că îmi sare inima din piept ori de câte ori îi aud glasul. Este cel alături de care mă simt împlinită, fericită.

Este cel care mă face să plâng de fericire, cel căruia îi iubesc veselia şi tristeţea, calmul şi tandreţea, sinceritatea şi privirea profundă.

Marian  este cel cu care împart aceleaşi trăiri, aceleaşi gânduri, aceleaşi idealuri. Este cel împreună cu care formez un întreg. Baby, cum îl alint eu,  este fericirea mea.

Post Navigation